Există filme care inventează sfârșitul lumii cu explozii, orașe distruse și mulțimi care fug. „The Last House” alege ceva mult mai simplu și, tocmai de aceea, neliniștitor: începe să plouă. Și ploaia nu se mai oprește.
Probabil fiecare dintre noi își amintește unde era în ziua în care un eveniment uriaș a schimbat brusc normalitatea. „The Last House”, titlul românesc Ultima casă apasă exact pe această memorie colectivă. Filmul lui Louis Leterrier ne duce într-un moment în care o familie înțelege că lumea de afară nu mai este locul sigur pe care îl cunoștea și că propria casă, cu ușile și ferestrele blocate, trebuie să devină pentru o perioadă nedeterminată întreaga lor lume.
Iar aici apare primul mare atu al filmului: senzația este tulburător de familiară.
Pentru spectatorii care au trăit perioada lockdown-ului, izolarea familiei, zilele care încep să semene între ele și transformarea casei din refugiu în univers complet trezesc inevitabil amintiri. Numai că în „The Last House” există ceva dincolo de ferestre care face imposibilă întoarcerea la normalitate.
Și cu cât aflăm mai puțin, cu atât vrem să știm mai mult.
Despre ce este „The Last House”
Povestea începe cu ploaia.
Personajul principal vorbește despre ziua în care oamenii au înțeles că „nu sunt singuri”. Este momentul care schimbă definitiv viața familiei sale.
Părinții și cei doi copii se trezesc izolați în propria locuință. Ușile și ferestrele trebuie să rămână închise, afară continuă să plouă, iar posibilitatea de a comunica cu vecinii se reduce la câteva mesaje scrise schimbate de la distanță.
La început, problemele par aproape domestice.
Cum împarți mâncarea când nu știi cât timp trebuie să reziste? Ce consumi astăzi și ce păstrezi pentru mâine? Cum îți ocupi timpul când nu poți ieși? Cum păstrezi impresia unei vieți normale pentru copiii tăi atunci când nici tu nu știi dacă normalitatea mai există?
Dar zilele trec.
Apoi devin săptămâni.
Iar săptămânile se transformă în luni.
Treptat devine limpede că ploaia nu este doar un fenomen care îi obligă să rămână în casă. Dincolo de pereții locuinței există o amenințare mult mai concretă.
Mai mult nu merită spus. Una dintre plăcerile acestui thriller este tocmai descoperirea treptată a regulilor acestei lumi.
Recenzie „The Last House”: adevărata frică începe în interiorul casei
Louis Leterrier construiește prima parte foarte inteligent, pentru că nu are nevoie să ne arate permanent pericolul pentru a ne face să-l simțim.
Casa devine simultan protecție și închisoare.
Afara se află necunoscutul. Înăuntru se află familia. Însă izolarea prelungită începe inevitabil să schimbe relațiile dintre oameni.
Și aici „The Last House” devine mai interesant decât un simplu film despre supraviețuire.
Ce se întâmplă cu o familie atunci când dispare lumea din jurul ei?
Când nu mai există serviciu, școală, ieșiri, vizite, cumpărături sau planuri pentru weekend, rămân doar patru oameni obligați să împartă același spațiu zi după zi.
Inițial încearcă pur și simplu să supraviețuiască. Apoi încep să se adapteze.
Iar adaptarea este una dintre temele centrale ale filmului.
Omul are capacitatea extraordinară de a transforma chiar și o situație absurdă într-o nouă rutină. Ceea ce ieri părea imposibil poate deveni, după suficient timp, viața de fiecare zi.
Imposibil să nu te gândești la lockdown
Este probabil cea mai evidentă paralelă din „The Last House”.
Nu pentru că filmul ar încerca să reconstruiască pandemia, ci pentru că recuperează senzațiile acelei perioade: izolarea, timpul care curge diferit, exteriorul devenit brusc amenințător și casa transformată în singurul spațiu pe care îl mai poți controla.
La început numeri zilele.
Apoi creezi rutine.
Încerci să găsești lucruri de făcut.
Înveți să trăiești cu mai puțin.
Și, după suficient timp, apare ceva aproape paradoxal: spațiul în care te-ai simțit prizonier poate deveni locul din care începe să-ți fie teamă să pleci.
Filmul exploatează foarte bine această contradicție.
Casa îi ține captivi, dar îi și protejează.
Exteriorul reprezintă libertatea, dar poate însemna și moarte.
Ce alegi atunci?
Greta Lee și Wagner Moura fac familia credibilă
O mare parte din tensiunea filmului funcționează datorită distribuției.
Greta Lee și Wagner Moura interpretează părinții și reușesc să facă foarte credibilă dinamica acestei familii obligate să găsească un nou echilibru într-o situație extremă.
Nu sunt prezentați ca eroi invincibili care știu întotdeauna ce trebuie făcut.
Sunt părinți.
Se tem, încearcă să ia deciziile corecte, greșesc, improvizează și încearcă mai presus de orice să-și țină familia împreună.
Greta Lee aduce foarte bine sentimentul de neputință al omului care realizează că nu mai controlează situația, în timp ce Wagner Moura oferă personajului său suficientă vulnerabilitate încât spectatorul să nu privească familia de la distanță, ci să simtă că este închis în casă alături de ea.
Când „The Last House” funcționează cel mai bine, tocmai asta reușește: te face să uiți pentru câteva momente că privești niște personaje și să începi să te întrebi ce ai face tu în locul lor.
Când natura își ia lumea înapoi
Mai există o idee interesantă în film: pierderea controlului.
Oamenilor le place să creadă că dețin controlul asupra mediului în care trăiesc. Construim case, orașe, drumuri și tehnologii tocmai pentru a ține lumea naturală la o distanță confortabilă.
Dar ce se întâmplă când raportul de forțe se inversează?
În „The Last House”, ploaia devine simbolul acestei schimbări.
Nu poate fi negociată.
Nu poate fi oprită.
Personajele nu pot decât să se adapteze.
În timp ce familia rămâne în interior, exteriorul pare să aparțină din nou unei lumi asupra căreia oamenii nu mai au aceeași autoritate.
Este una dintre ideile cele mai interesante ale filmului și una dintre cele care ar fi meritat, poate, explorate și mai mult.
Un thriller claustrofobic care își pierde puțin suflul
Aici ajungem și la principala problemă din această recenzie pentru „The Last House”.
Prima parte promite enorm.
Premisa este puternică, spațiul închis este folosit eficient, misterul funcționează și amenințarea nevăzută menține permanent senzația că ceva se poate întâmpla.
Dar odată ce izolarea devine noua normalitate a familiei, mecanismul începe să piardă din intensitate.
Partea de mijloc nu mai are aceeași forță.
Tocmai în momentul în care amenințarea exterioară ar trebui să devină mai apăsătoare, filmul preferă să rămână concentrat asupra familiei și asupra relațiilor dintre membrii ei.
Nu este neapărat o alegere greșită. Dimpotrivă, această dimensiune umană este una dintre calitățile producției.
Problema este că spectatorul care intră în film așteptând un SF/thriller foarte intens poate simți că amenințarea promisă rămâne prea mult timp în plan secund.
Supraviețuirea nu înseamnă doar să rămâi în viață
Aici se află probabil ideea cea mai frumoasă din „The Last House”.
Oamenii nu supraviețuiesc doar datorită hranei, apei și unui acoperiș.
Supraviețuiesc și pentru că găsesc modalități de a continua să fie oameni.
Creează rutine. Se agață de familie. Încearcă să găsească normalitate acolo unde normalitatea nu mai există.
Filmul vorbește astfel despre reziliență, dar și despre compasiune. Într-o situație în care resursele devin tot mai prețioase și fiecare decizie poate avea consecințe, întrebarea nu mai este doar „cum mă salvez?”, ci și cât din umanitatea mea sunt dispus să păstrez pentru a-i salva pe ceilalți.
Este o idee foarte actuală și, atunci când scenariul îi oferă suficient spațiu, funcționează.
Dar finalul?
Fără spoilere: probabil va împărți spectatorii.
După tensiunea și misterul construite pe parcurs, ultima parte poate părea prea grăbită în raport cu promisiunea inițială.
Există teme care ar fi meritat dezvoltate mai mult și întrebări pentru care spectatorul poate simți că ar fi vrut puțin mai mult timp.
Din acest motiv, „The Last House” nu este un film perfect.
Este însă unul dintre acele titluri Netflix pentru care imperfecțiunile nu anulează experiența.
Merită să vezi „The Last House” pe Netflix?
Da, mai ales dacă vă plac thrillerele claustrofobice și filmele post-apocaliptice care pun oamenii înaintea spectacolului.
Nu vă așteptați la două ore de acțiune sau la un SF construit exclusiv în jurul unei amenințări spectaculoase.
„The Last House” este mai degrabă despre ce se întâmplă cu oamenii când lumea lor se reduce la câteva camere și patru pereți.
Louis Leterrier folosește foarte bine spațiul închis în prima parte, iar Greta Lee și Wagner Moura oferă filmului intensitatea emoțională de care are nevoie.
Scenariul nu reușește să ducă toate ideile până la capăt cu aceeași forță, iar partea finală poate lăsa impresia că povestea avea încă lucruri de spus.
Dar există o întrebare care rămâne mult după ce filmul se termină:
Dacă într-o zi lumea de afară ar deveni periculoasă, cât timp ai putea trăi fără să deschizi ușa?
Pentru o seară de Netflix în care vreți mister, claustrofobie, SF și suficientă tensiune cât să vă facă să priviți de două ori spre fereastră când începe să plouă, „The Last House” merită încercat. Azi e pe locul 1 cele mai vizionate din Top 10 Netflix România
Și poate tocmai aici stă adevărata lui forță: nu în ceea ce se află dincolo de casă, ci în gândul că, uneori, cel mai sigur loc din lume se poate transforma foarte ușor în locul din care nu mai poți pleca.
Citește și ➤ Pe Netflix, thrillere care transformă liniștea, respirația și nemișcarea în singurele posibilități de supraviețuire.
