Atracția pentru Anul meu la Oxford (My Oxford Year) merge dincolo de romantismul decorului universitar. Filmul activează două zone emoționale puternice: fantezia de a trăi o iubire intensă într-un cadru idealizat și empatia profundă pentru un cuplu care știe că timpul împreună este limitat. Psihologii explică faptul că acest amestec de vis și pierdere declanșează o „tensiune afectivă” ce ține publicul conectat până la final.
Lansat pe Netflix pe 1 august 2025, Anul meu la Oxford a devenit rapid cel mai vizionat film la nivel global — și nu întâmplător. Un mix între romantic academic, sensibilitate emoțională și o estetică britanică impecabilă, se transformă într-un magnet pentru spectatorii care caută narațiuni care „ating coarda„.
Filmul spune povestea Annei (Sofia Carson), o studentă americană la Oxford, și a lui Jamie (Corey Mylchreest), un tânăr profesor britanic cu un secret care le va schimba viețile. Pe măsură ce filmul oferă decoruri, momente și dialoguri repetitive legate de tema vieții alese deliberat și iubirii limitate, filmul devine tot mai ușor de procesat emoțional. Rezultatul: spectatorul se atașează și revine la film pentru mai multă emoție.
Citește și: Top 10 filme Netflix: Un clasic premiat cu Oscar revine în trending. Emoție, acțiune și nostalgie
Baza științifică
Are două componente: Prima este efectul familiarității (mere exposure effect). Studiile lui Robert Zajonc (1968) arată că simpla expunere repetată la un stimul – fie el o persoană, un loc sau o temă – sporește gradul de plăcere și atașament față de acesta. În film, repetiția cadrelor cu Oxfordul și interacțiunile dintre personaje consolidează atracția spectatorului.
A doua componentă este teoria dispoziției afective (affective disposition theory). Dezvoltată de Dolf Zillmann și Joanne Cantor (1977), această teorie explică de ce ne implicăm emoțional în povești: tindem să ne atașăm de personajele pe care le percepem ca „bune” și să ne dorim să aibă succes. În Anul meu la Oxford, Anna și Jamie devin rapid figuri empatice, iar publicul își dorește un final fericit pentru ei.
Chiar dacă critica a fost doar parțial entuziastă — The Guardian o numește prea romantică și previzibilă, iar Rotten Tomatoes reflectă ratinguri scăzute — publicul pare să ierte aceste limitări în favoarea unui cocktail emoțional confortabil și estetic. Pentru cei care caută un film despre dragoste care transcende timpul, cu un decor de vis, cu sensuri profunde și cu o emoție constantă, Anul meu la Oxford oferă un echilibru greu de refuzat.